Ieri am primit un mail de la Tudor, unul din fanii StartEvo. Ne-a placut atat de mult, incat l-am rugat sa ne lase sa il publicam. Cam lung, dar merita citit. E scris din inima. E inspirational.

Eu sunt Tudor si am 32 de ani. Sunt un om care merge pe munte si practica diverse activitati montane, mai mult sau mai putin periculoase, si vreau sa iti spun povestea ultimului meu an si sa te introduc intr-unul din proiectele mele.

Vreau sa incep cu o incercare de raspuns la doua intrebari fundamentale si, as spune, importante pentru vremurile noastre: “Ce esti?” si “Cine esti?”

Exista in societatea noastra, la nivel de indivizi, o foarte mare confuzie in legatura cu acestea doua intrebari /concepte. Majoritatea nu fac diferenta intre cele doua si ajung sa isi confunde de cele mai multe ori viata. Se axeaza atat de tare pe meseria (a se citi job) pe care o practica incat ajung sa se confunde cu ea. Intrebarea cea mai frecventa pe care o primesti cand intalnesti pe cineva nou este: “ Si? Cu ce te ocupi? Ce faci?” Majoritatea raspund cu: “Sunt contabil, sunt project manager”, (si imi urasc meseria, as completa eu raspunsul), etc… Ce importanta are asta? Asta te defineste pe tine ca om? Eu cred ca omul se defineste prin pasiunile sale, prin ceea ce ii place sa faca. Azi poti sa fii contabil, dupa ce ieri, timp de 2 ani, ai fost merchandiser, iar maine ai sa ajungi director de vanzari. Asta este ce esti! Cine esti, totusi?

Despre mine (in ultimul an / 2010-2011)

Sunt momente in viata cand trebuie sa stii ca schimbarea te-a gasit.  Trebuie s-o accepti ca sa poti merge mai departe. Sa o iei si sa te duci dupa linia orizontului. Pentru fiecare dintre noi aceste momente reprezinta altceva din viata noastra ca oameni. Pentru mine a fost ea, despartirea de ea. Dupa un numar considerabil de ani s-a ajuns la asta. Ne-am despartit iubindu-ne, convinsi ca daca mai continuam in acelasi fel ne vom distruge unul pe celalalt. Sunt lucruri pe care trebuie sa le facem singuri. Nu are sa vina nimeni sa iti spuna ce gresesti, de ce si ca ar fi cazul sa nu mai continui in acea directie. Si chiar daca vine, parca pana nu te dai tu cu capul de pragul  de sus nu vei invata, pentru ca sunt lucuri care trebuie sa vina din tine. Daca tu nu vrei, nu are sa se produca nici o schimbare.

M-am uitat la ea in ultima perioada, iar intr-o seara am vazut de-clickul; l-am simtit atat de puternic! Ea trebuia sa invete singura sa aiba incredere in sine, sa isi rezolve singura problemele, sa abordeze singura situatiiile, de la job si din viata. Eu ma pusesem pe locul doi in relatia asta; si amandoi am avut de suferit. Evolutia individuala a amandorura a fost redusa la tacere. Eu ma ocupam de ea in loc sa ma ocup de mine, iar ea se baza mereu pe mine. Cand eu am cazut, ea nu a putut sa ma ridice… Nici nu i-am cerut decat sa fie alaturi. Totusi pentru ea a contat. Am iubit-o si am lasat-o sa plece. Ea a simtit ca are nevoie de ea, eu am simtit ca ea are nevoie de ea, in acele momente, nu de mine. Nu poti tine in colivie niciun spirit. Nu poti tine langa tine pe cineva doar de dragul confortului pe care ti-l da. Suntem liberi, trebuie sa zburdam, sa evoluam, sa iubim in felul nostru nu intr-al celorlalti. Suntem unici, iar atunci cand ne intalnim pe un drum, putem merge o perioada impreuna, sau  de ce nu pentru totdeauna. Ne-am  lasat pentru ca ne iubeam! (acuma lucreaza intr-un mare oras European la o firma mare in IT. Exact ce isi dorea. Posibil ca ne-am fi tinut amandoi in loc altfel). In acelasi timp, facand asta, am simtit pentru mine o foarte mare usurare. M-am simtit eu mai apropiat de mine, iar relatia asta intima a inceput sa creasca. Am inceput sa spun: “Voi fi bine. Nu are rost sa suferi. Vezi de tine ca sa fii bine, etc”. Nu am picat in depresie, nu m-am apucat de baut, cum in tinerete mi s-a intamplat o data, nu am fost haotic. Nu! Imi pierdusem jobul de la un mare portal de stiri online, o “pierdusem” pe ea, pierdusem masina, stateam intr-o casa care nu stiam exact ce statut va avea. Eram in aer. Iar peste toate astea in viata mea nu se afisa decat cel mai puternic sentiment de sinceritate pe care il traisem vreodata. (si pun la modul dramatic pentru ca atunci chiar mi-a fost frica de ce voi face mai departe. Parca nici nu exista mai departe). Ce faci acum? Ce faci cu sinceritatea asta? Si m-a pocnit din plin: Pai asta esti tu. Ia-te si fa ceva. Trebuie sa muncesti, poti sa reincepi sa mergi pe munte dupa 5 luni de leneveala, vrei sa iti reincepi proiectele personale… Hai atunci! “Asta sunt eu! Cui ii place de mine asa bine! Cui nu, la fel de bine!” Starea asta de “in aer” a durat cam doua zile. Apoi m-am dus la un director de ziar si dupa 2 minute de conversatie eram angajat sa ma ocup de editita online a ziarului, cerand un salariu dublu fata de celalat job. Am indraznit. A acceptat, iar eu am inceput sa imi fac un refugiu aici, cautand sa imi schimb atat viata cat si domeniul de activitate. Ajunsesem la o saturatie cu jurnalismul si nu mai imi trebuia. Vroiam altceva.

Cu totii avem un eveniment (sau mai multe) de-a lungul vietii care ne marcheaza existenta intr-un fel sau altul. Astfel de evenimente, le-am numit momente cruciale, de turnura, care schimba ceva. Trebuie sa le vezi, sa le simti si sa nu iti fie frica sa te uiti la tine. Sunt acele momente in care trebuie sa schimbi ceva. Orice, in prima faza.

Si aici am inceput eu sa vreau. Am sarit peste etapa de a ma ascunde in ceea ce faceam. Vroiam sa schimb din radacini totul, job, situatia materiala, poate si cea sociala intr-un fel.  Norocul nu a intarziat sa apara in aceste conditii. Dupa trei luni am cunoscut pe cineva care mi-a deschis o usa la o mare firma de Advertising. Un domeniu de care mai intotdeauna mi-a fost teama. Am incercat, m-am pregatit. Nu erau locuri. Aia a fost.

Apoi, intr-un moment de inspiratie, sa zicem, am dat un mail aceleiasi persoane: “Buna, are X vreun job? S-a deschis ceva?” Intrebarea a fost parca venita de nicaieri. Trecuse o luna de la refuz. Raspunsul: “Da! Hai la interviu”. La sfarsitul saptamanii aceleia, vineri, am luat biletele de avion: plecam cu noua mea colega la Londra pentru preluarea unor proiecte digitale. A fost un vartej. Duminica eram in Londra, prima oara in marea metropola, prima oara in fascinanata mare Britanie, prima mea zi in publicitate, cu o fata pe care am cunoscut-o in ziua aceea, viitoarea mea colega… Am avut cele mai mari emotii din viata mea. Nici nu stiam ce proiecte sunt, nici ce presupun ele. Stiam doar unde mergem. Si de atunci am inceput in Publicitate, un domeniu in care ma regasesc fantastic. Este ca o manusa. Stau si ma intreb de ce nu am muncit mai demult in domenul asta. Cu siguranta fiecare lucru trebuie sa se intample la timpului lui. Cu noroc am ajuns aici. Am avut sansa mea. Mi-am creat-o sau m-a gasit pe drum, nu stiu. Stiu doar ca am crezut in mine; si am muncit foarte mult.

Apoi a venit masina. Nu e cine stie ce, dar este minunata.. si practica. Imi doream mult sa recuperez masina. A venit si asta.

Stau la casa mea, fara chirie, fara rate. Mostenire. Mi-am dorit-o enorm. Locul meu. Acolo unde sa ma retrag si unde sa ma intorc.

M-am lasat de fumat dupa 13 ani in urma unei operatii (8 martie 2011). Mi-a luat un an jumate sa ma hotarasc sa imi fac deviatia de sept, sa ma opereze la sinusuri, cornete, etc… De ce? Pentru ca in subconstietnul meu nu vroiam sa accept perioada de dupa operatie. Recuperarea chinuitoare: sa nu mai fumez, sa nu fac sport cateva saptamani, sa nu stau in anumite medii, sa nu merg pe munte etc. In momentul in care am acceptat aceste lucruri m-am suit singur pe masa de operatie. A fost prima si singura data cand am zis ca vreau sa ma las de fumat. Pana acum am reusit. Multi se mira, ca deh. Nu m-a interesat niciodata ce au spus oamenii pe la spate. Mi-am vazut de ale mele.

Am cunoscut oameni noi. Extraordinari oameni. Am ales sa ma inconjor de oameni sinceri, oameni care vor sa faca ceva cu viata lor, oameni autentici, oameni cu pasiuni.

Nu pot spune ca am realizat eu marea cu sarea si am ajuns undeva sus, dar stiu ca se poate. Si incurajez pe oricine care se indoieste de el. Mai departe depinde de mine unde voi ajunge.

M-am apucat de alergat pe munti din primavara. Mai facusem asta in concursuri acum 10 ani. Am simtit ca zbor, am simtit ca asta imi place sa fac. M-am antrenat intens, iar  dupa ce am terminat Maratonul Pietrei Craiului (1 oct. 2011) am simtit ca pot face orice pe lumea asta. A fost o mare incercare pentru mine sa parcurg in alergare cei 42 de km – urcari lungi, coborari abrupte, teren total neprietenos pentru alergare. Am trecut linia de sosire in alergare, epuizat, dar cu zambetul pe buze, clasat la mijlocul clasamentului (din peste 500 de aprticipanti). Primul maraton montan. Pentru anul urmator am in plan participarea la toate maratoanele montane din tara, iar apoi iesirea in afara la maratoanele cu adevarat provocatoare.

De ce m-am apucat de alergat prin munti? Pregatire pentru expeditia pe care o organizez in Argentina: “Aconcagua 2012 – <<Santinela de Piatra>> – Depinde doar de tine cat de sus ajungi”. Proiectul acesta dateaza din 2008 si s-a nascut dintr-un vis al meu si al ei, de a escalada cele mai semnificative varfuri din lume. Prin semnificativ nu ma refer la inaltime, ci la simbolul pe care il are un munte pentru locuitorii de la baza. E asa ca o cunoastere culturala si spirituala a locului. M-a macinat atat de tare de-a lungul celor 4 ani aceasta expeditie, iar visul a ramas atat de bine inradacinat in sufletul meu incat din primavara am inceput sa pun la punct detaliile. 6962 m altitudine nu este o joaca (http://en.wikipedia.org/wiki/Aconcagua). Am experienta inaltimilor din Alpi pe parcursul mai multor expeditii si indraznesc acum sa ma gandesc la 7000 de m. Simt ca sunt pregatit psihic si sufleteste pentru o incercare de escaladare a celui mai inalt munte din emisfera sudica si din afara lantului Himalayan totodata. Este, cred una din cele mai mari provocari de care voi avea parte in viata. Cred ca pot ajunge sus. Dar ce e sus? E doar jumatatea calatoriei. Scopul trebuie bine definit. E varful. Apoi se transforma: sa ajungi jos teafar. Fara scop de ce ai pleca la drum? Se poate vorbi si de alt scop: atingerea limitelor tale, etc… Drumul e cel mai important pana la urma. De cand faci primul pas… restul devine poveste.

Sunt destui oameni care au ajuns pe varf, sunt destui romani care au ajuns pe varf, e adevarat. Dar muntele ramane la fel de provocator pentru fiecare noua generatie in parte, pentru fiecare nou alpinist sau iubitor de munte. Ramane un vis pentru multi, iar orice vis poate deveni realitate. Mai cred ca fiecare generatie are nevoie de vise, de provocari.  Nu te poti baza pe inaintasii tai si doar sa te mandresti cu un Eminescu, cu un Cioran, cu un Brancusi, cu un Ionesco, sau cu echipa Stelei din’86, sau cu inaintasii alpinismului romanesc, etc (scuze pentru amalgamul facut, dar incerc sa punctez elitele din trecut din toate domeniile) si sa spui: “da bai, noi romanii suntem dati naibii. Cei mai tari!”. Noi suntem generatia asta de sacrifiu (care eram ori copii ori adolescenti la Revolutia din ’89). Suntem aici si acum. Putem fiecare dintre noi. Am trait asta! Poti citi despre cei care l-au urcat si sa te motivezi intr-atat incat sa ajungi sa scrii tu despre trairile tale acolo? Fiecare vede un munte in felul lui. Fiecare dintre noi avem propriile noastre limite. Pe alea trebuie sa le trecem. Pe ale noastre, nu pe ale altora.

Sunt convins – si chiar cunosc –  ca sunt foarte multi iubitori de munte, alpinisti etc, care se gandesc la inaltimile Anzilor sau la cele himalayene, dar din varii motive raman doar la stadiul acesta. Si mi-am zis: Poti sa iesi din zona de comfort. Poti sa faci primul pas inspre visul tau. Poti sa continui pe drumul asta sa vezi unde te duci tu pe tine. Ai sa duci o viata mult mai buna atunci. Cei din jurul tau vor duce o viata mult mai buna. Pentru ca atunci vei avea mult mai multe de oferit. Vei vedea lumea altfel, vei avea acces la alte informatii, iti vei deschide orizonturile si vei incepe sa povestesti. Nu asta facem? Avem nevoia de a imparatasi cu ceilalti, mai mult decat credem. Si atunci lumea te va asculta si se va minuna de povestile tale.  Si vor vrea si ei sa mearga acolo sa se intoarca cu o poveste. Ma refer la cei care au inteligenta  emotionala si seriozitatea sa priceapa lucrurile.  (este doar un aspect, acesta cu povestitul).

Cred ca daca noi oamenii ne-am uitat mult mai mult la noi si ne-am preocupa mai mult de propria evolutie (nu la modul egoist, bineinteles), in loc sa ne aglomeram cu probleme care de, multe ori sunt ale altora, am trai cu totii intr-o Lume infinit mai buna.

Mi-am gasit capacitatea de a-mi da singur un sut in fund. De fapt mai totdeauna am avut-o, imi dau seama acuma cand scriu. Acuma o constientizez mai bine doar.

Vreau sa arat romanilor ca se poate. Prietenilor care s-au lasat de munte ca se poate sa revina si ca dragostea de munte trebuie traita acolo, nu acasa in aminitri. Vreau sa spun ca cel mai important este sa nu renunti la visurile tale. Sa nu renunti, iar norocul te va gasi. Universul va conlucra misterios si iti va scoate in cale toate oportunitatile de care ai nevoie ca sa ajungi la visul tau. Nimeni nu o sa vina sa iti puna in traista, vorba aia. Cu fiecare iesire pe munte, cu fiecare urcare pe munte ajungi mai sus in ochii tai si intr-ai celorlalti. Ai ajuns in varf! Continua sa cateri. Este un motto foarte bun pentru orice faci in oras.

Va felicit din suflet ca faceti lucrurile sa se intample cu StartEVO; ca v-ati apucat de acest proiect national-motivational. Se simte o mare schimbare “in aer” la nivel spiritual, cred chiar la nivel global. Am inceput sa cunosc foarte multi romani (de generatia mea) care incep sa isi puna intrebari, care incep sa isi doreasca mult mai mult de la viata si de la ei, etc.  Iar voi sunteti aici si acum.

Cu drag,

Tudor