Ne-am vazut cu domnul Alexandru Andries la Arhitectura. Si am fost foarte uimiti sa aflam ca viata artistica, dupa care il cunosteam, este doar o mica parte din activitatea dumnealui, arhitectura ocupand o pondere cel putin la fel de mare. Alexandru Andries este profesor la Arhitectura chiar din momentul in care a terminat facultatea. 🙂

Cand l-am rugat sa ne dea cateva sfaturi pentru fanii StartEvo, a zambit si ne-a zis ca nu o sa spuna pe film, (ca sa nu ne dauneze sitului:)), dar el nu crede in puterea exemplului. De ce? Pentru ca fiecare om are o situatie specifica, si experienta si traseul profesional al unui om nu pot fi replicate la altcineva. 🙂 Nici o problema:). Las’ ca o spunem noi, pentru principiul sinceritatii socante! Noi ne ocupam de INSPIRATIE, si experientele personale sunt una din cele mai puternice surse de inspiratie. Si nu trebuie sa ne facem griji ca oamenii vor putea sa copieze intocmai o experienta a altcuiva, pentru ca din principiu stim ca nu se poate IDENTIC. Luam ce e interesant din fiecare poveste si mergem mai departe!

Asa ca va invitam sa urmariti interviul. Intrucat era destul de lung (de la 10 minute cat vroiam initial a iesit aproape 40:)) am lasat doar o parte, ca sa nu fie prea mult.

Urmariti-l si extrageti ce invataminte considerati necesare pentru voi 🙂

Nu am avut nici o clipa ca tinta sa ajung cadru didactic la Arhitectura nici sa cant sau sa scot discuri.

Primul meu talent care a aparut la suprafata a fost desenul. Mama mea a trimis desenele mele care i se pareau extraordinare (de cand aveam 4 ani) pictorului Baba (presedintele Artistilor Plastici). L-au impresionat, a dat un telefon si cineva de la artistii plastici din Brasov a primit ordin sa se ocupe de mine. 🙂 Venea pe acasa, imi dadea sfaturi.[…] Daca era sa ma intrebi atunci, as fi raspuns ca vreau sa ma fac pictor.[…]

La noi in casa se si canta (unchiul meu a fost dirijor de cor, varul meu e profesor la Conservator). […] Matusa mea, care in ’67 a plecat in America, canta la pian. Eram si eu innebunit sa pun mana pe pian si sa cant. A inceput sa imi placa si asta, asa ca mama m-a dus la o gradinita cu deprinderi muzicale. M-au testat: “Ce pictura? Trebuie sa faca muzica…”.[…] Mama m-a intrebat: ce instrument vrei. Eu: vioara. Mama: Noi avem pian in casa. Am facut ore de pian 2 saptamani, dupa care i-am spus mamei ca nu mai vreau. Acele 2 saptamani au fost suficiente sa ma prind eu pe unde sunt notele. Aveam 5-6 ani.[…] Am inceput sa cant asa de distractie in casa, nimic serios.

La liceu m-am imprietenit cu un Octavian Tabacaru, fan Beatles. Am zis in joaca sa facem o trupa. […] Eu scriam cantecele in engleza. Intr-o zi, tata vine de la Tractorul si i-a placut cantecul meu. Si mi-a zis ca nu are cum sa fie cantecul meu, pentru ca e in engleza! Eu i-am raspuns ca “Este in engleza, pentru ca in romana suna prost.” Tata mi-a zis ca limba mea este romana si ca nu sunt eu in stare sa le fac sa sune bine in Romana. Si de atunci am inceput sa fac cantece in romana. […]

La un moment dat (cand treceam din clasa 11 in a 12-a) ma intalnesc cu educatoarea mea, care incepe sa planga. “Nu mai pot, trebuie sa va spun!”. A fost un concurs pe lume, organizat de ONU, pentru copii de gradinita. Premiul era o bursa pe viata la Academia de Belle Arte de la Paris. Desenele mele au luat premiul 1 pe lume –  eu am castigat, dar partidul a obligat-o sa schimbe numele meu cu numele copilului sefului de partid, care a plecat in Franta. A fost un mare soc! Si atunci la 17 ani, eu am zis “Eu nu mai pictez! Nu ma mai fac pictor!”.[…]

Oricum, pictura pe vremea lui Ceausescu era o chestie schizoida. Toata societatea era asa… […]

Venea clasa 12-a, stiam matematica, stiam desen, am zis sa dau la arhitectura. Am intrat la arhitectura din prima, desi am avut nota 4 la matematica scris (pe atunci nu era eliminatorie). Eu la primul calcul am zis ca 4 x 2 = 7 :)). Eu in clasa 2-a nu vroiam sa invat tabla inmultirii, pentru ca erau pe spatele caietelor printata. 🙂

Contabilitatea a fost prima meserie pe care am taiat-o de pe lista. Tata era inginer metrolog, se ocupa de aparatura de bord a avioanelor, ulterior de aparatura de bord a tractoarelor (odata cu schimbarea profilului fabricii).

[…] Pasiunea pentru arhitectura a prins dupa anul 2-3 incolo. Si m-am intors si am invatat si ce au fost in primii ani.

Am iesit al 2-lea pe facultate. Primul a fost baiatul rectorului.. Si au venit sa imi propuna sa raman in invatamant. Si am acceptat. Mi-am vazut de treaba…In clipa in care faci o facultate de arte plastice si esti artist 100%, lucrul asta te face egoist, pentru ca esti tu impotriva lumii, pentru ca trebuie sa te lupti cu toti ca sa reusesti. Arhitectura este o munca care te obliga sa lucrezi in echipa. Trebuie sa lucrezi cu proprietarii, cu inginerii de structura, cu specialistii. E mai umana, mai cu picioarele pe pamant.

Arhitectura mi s-a potrivit. Si imi place foarte mult sa lucrez cu studentii. Si nu poti sa ii pacalesti. Simt imediat daca stii sau nu stii. De aceea imi place foarte mult aici.[…]

Sfat: Fii foarte atent la ce puncte slabe ai si NU te apuca de un parcurs profesional, in care sa trebuiasca sa iti folosesti punctele slabe. O sa ai o viata foarte grea!

Dupa revolutie am fost intr-un schimb de experienta in Franta. Acolo studentii dupa un an de evaluare li se spunea: esti bun pentru acest domeniu, nu esti bun, mai bine ai merge in domeniul X, pentru ca iti poti valoriza mai bine punctele tari, etc.

Am facut un experiment aici. Am intrebat studentii mei: Vreti sa va spun si voua daca vi se potriveste meseria? Toti au zis DAAA. Si le-am zis.:)

Dupa 2 zile m-a chemat seful meu in birou, sa imi zica ca a primit numeroase plangeri de la parinti, ca le-am zis copiilor lor ca nu sunt buni pentru domeniul respectiv. I-am povestit omului experienta franceza, a ras si a spus ca traim in Romania si nu putem face asta!

Este foarte important sa faci ceva in viata in care sa te folosesti de punctele forte. Altfel nu esti eficient, nici pentru tine, nici pentru societate.